Cum văd femeile relațiile, sexul și petrecerile, de la 18 până la 80 de ani

Cum era viaţa pentru prima femeie bodyguard? Cum se descurca o mamă divorțată în anii '40? Ce simte o anarhistă a anilor '70 vizavi de drepturile femeilor de azi? Am discutat cu opt femei care au trăit în ultimele opt decenii, de la adolescente la octogenare, ca să aflăm cum s-a schimbat viaţa lor.

Mac Westwood, 18: „Până anul trecut, prietenele mele mergeau la petreceri rave ilegale, unde nimănui nu-i pasă câţi ani ai."

Tocmai am absolvit o şcoală de fete din Londra, unde am avut norocul să fac parte dintr-o gaşcă unită. Majoritatea nu avem iubiţi. Petrecem timp cu băieții, dar nu simţim nevoia unei relații. Anul trecut am fost agresată sexual într-o staţie de autobuz. Un tip făcea laba lângă mine în plină zi şi nimeni nu a reacţionat. A fost traumatizant, dar experienţa mi-a dat şi mai multă încredere în forțele proprii. Dacă se mai întâmplă aşa ceva, o să-i transmit perversului să se care.

Prietenele mele şi cu mine părem copile, aşa că nu prea avem şanse să cumpărăm băutură sau să mergem în cluburi. Până anul trecut, prietenele mele mergeau la petreceri rave ilegale la periferia Londrei, unde nimănui nu-i pasă câţi ani ai. A fost o uşurare când mi-am făcut buletinul. Brusc, n-a mai contat că am faţă de copil. Pot dovedi că am vârsta legală. La şcoală nu ni s-a vorbit despre feminism. Dar faptul că am fost înconjurată numai de fete mi-a dat un soi de independenţă. Simt că pot face orice.

Meltem Avcil, 22: „Am fost închisă trei luni într-un centru de imigranți. Atunci mi-am început campania."

Sunt din Turcia, la origini kurdă, şi am fost nevoită să plec din motive politice. Povestea clasică a oricărei ţări care se află în război cu propriul popor. Am ajuns aici în 2001, cu mama. Ne-am tot plimbat de colo-colo, prin Londra, Doncaster, Newcastle şi Kent, în vreme ce ni se verifica cererea pentru azilul politic. După şase ani, ne-au ridicat din casă şi ne-au închis la Yarl's Wood, un centru pentru imigranți, pentru trei luni. Atunci am iniţiat o campanie… Oamenii au fost revoltați să afle că un copil de 13 ani stă după gratii fără un motiv anume.

După ce am ieşit de acolo, am trăit cu sentimentul că pot fi închisă oricând. Asta m-a afectat însă în sens pozitiv. Acum pun preţ mai mare pe libertate şi îmi fac prieteni oriunde merg. Am studiat doi ani inginerie mecanică la Kingston şi am petrecut intens. Sunt mult mai liniştită acum, ba chiar am început să croşetez. Uneori, însă, mă las tentată de votcă. Acum studiez psihologie la Goldsmiths. Cred că femeile din Marea Britanie au multe opţiuni. Nu sunt într-o relaţie. Tipilor le e frică de mine. Nu pot face pe proasta; nu spun că sunt un geniu, să nu înțelegi greşit, dar se pare că e greu să găsesc un tip respectuos şi drăguţ. Probabil că cer prea mult.

Susannah Webb, 30: „Trebuie să înţelegem mai bine identitatea sexuală şi de gen."

Mama m-a făcut la 41 de ani, deci probabil că nu am fost supusă la aceleaşi presiuni ca restul femeilor de vârsta mea. S-ar putea să apară totuşi în următorii cinci ani. Cred că opţiunile femeilor în ceea ce priveşte copiii, cariera şi celibatul sunt mai limitate și mai supuse judecății decât ale bărbaţilor.

Îmi place viaţa la treizeci de ani şi sunt norocoasă că am un job pe care îl iubesc. Lucrez ca manager la o companie de înregistrări. Industria asta vine la pachet cu ieșitul şi n-aş face-o dacă nu mi-ar plăcea. Încă ies mult, dar viaţa mea nu mai e ca la douăzeci de ani.

Homosexualitatea e mai uşor de acceptat în zilele noastre, dar ar ajuta dacă oamenii n-ar mai judeca atât de mult identitatea sexuală a altora. Trebuie să înţelegem mai bine identitatea sexuală şi de gen şi să fim un pic mai toleranţi cu alegerile fiecăruia. Încă nu sunt suficiente lesbiene care să fie luate drept model în viață, mai ales în industria muzicală.

Esther Koroma, 49: „Părinţii adoptivi credeau că, fiind femeie, aveam nevoie de un bărbat."

Sunt mândră să fiu femeie. Suntem dătătoare de viaţă. N-am fost fericită în copilărie. Am fost crescută de părinţi adoptivi, despre care cred că nu m-au iubit. M-am măritat de tânără pentru că părinţii adoptivi erau musulmani. Părerea lor era că, fiind femeie, am nevoie de un bărbat şi că locul meu e la cratiţă. Când am crescut, am realizat că femeile sunt mai afectate decât bărbaţii la nivel mondial. Vezi violurile şi alte lucruri care se întâmplă pe vreme de război. Am trecut la creştinism, mi-am părăsit casa şi bărbatul. Sunt fericită acum. Trăiesc singură, nu sunt implicată într-o relaţie. Nu ştiu dacă mă mai căsătoresc vreodată. Cred că prefer să fiu singură – căsătoria e un angajament foarte complicat. E posibil să te simţi singură uneori, dar dacă ai un job, îţi poţi purta de grijă. Depinde doar de tine.

Kate Cox, 51: „Copiii mei vorbesc deschis despre sex, ceea ce e minunat."

Cred că cea mai importantă schimbare din timpul vieţii mele a fost atitudinea oamenilor vizavi de sex. Am crescut într-o vreme în care perspectiva despre căsătorie era în schimbare. Dacă aduceam băieţi acasă, nu aveau voie să intre în dormitorul meu. Tata era notar. M-a ajutat să cumpăr prima garsonieră împreună cu soţul meu. A refuzat să intre în dormitor – nu putea accepta ideea că aveam un singur pat, ceea ce însemna că dorm împreună cu soțul meu. Am şi eu copii acum, au 18 şi 22 de ani. Discutăm deschis despre sex, ceea ce e minunat. Fac pictură pe corp. Multe femei din generaţia mea s-au măritat şi cam asta a fost. Acum avem mai multe opţiuni, nu trebuie să rămânem prizonierele unor relaţii nereuşite. Îmi reinventez viaţa o dată la zece ani. La vremea aia, aş fi fost considerată iresponsabilă. Am început ca instructor de călărie şi am ajuns să fac pictură pe faţă şi pe corp. Părinţii consideră că meseria mea nu face doi bani. Când îi arăt mamei fotografii cu oamenii pe care îi pictez, se preface că nu e totalmente șocată. Sunt totuşi mai mulţi bărbaţi care practică meseria asta. Mă întreb de ce.

Helen Harrison, 62: „Eram destul de încrezătoare când trebuia să despart bătăuşi."

Am fost prima femeie bodyguard din Bristol. În 1976, m-am angajat la clubul de noapte Alexander. Eram plătită să şterg geamurile, să golesc scrumierele şi să fac curăţenie. Aveau nevoie de cineva care să lucreze cu portarul, Doug. Între noi tocmai ce se înfiripa o relaţie, aşa că am primit postul. El a plecat în vacanţă pentru câteva săptămâni, iar eu m-am descurcat de minune singură. La scurt timp după, ne-am despărţit. Cum nu mai puteam lucra împreună, i-a pus pe proprietarii clubului să aleagă între mine şi el. M-au ales pe mine.

Nu mai e un job neobişnuit pentru femeile din zilele noastre. Probabil că am avut succes pentru că era o noutate. Eram destul de încrezătoare când trebuia să despart bătăuşi şi am fost lovită o singură dată de-a lungul anilor petrecuţi acolo. Tipul era să-mi rupă coastele, dar poliţia a ajuns în timp util şi l-a ridicat. Acum, e mai periculos pentru femei. Obişnuiam să merg singură acasă la patru dimineaţa, dar azi n-aş mai recomanda asta femeilor. Acum lucrez pentru Street Pastors, în Bristol. Ofer ajutor în serile de duminică. De patruzeci de ani, am în grijă beţivi. Sunt aceiaşi tipi pe care îi dădeam afară din cluburi. Nu s-au schimbat prea multe.

Gee Vaucher (stânga) cu membrii Crass: Joy De Vivre şi Eve Libertine, la o cafenea, aproximativ 1982.

Gee Vaucher, 71: „Femeile făceau graffiti ca să schimbe mesajele sociale."
Mişcarea feministă din anii '70 a fost intensă. Am asistat la nişte conferinţe ale greilor americani care făceau atunci turul Marii Britanii. Nu pot spune că m-au impresionat. Mi s-a părut mai important modul în care oamenii s-au eliberat de judecata proprie şi a altora. Mişcarea feministă a fost un fel de „noi şi ei" – a avut o abordare prea negativistă şi au fost prea multe femei care se victimizau. Dar a fost continuarea firească şi importantă a unei călătorii.

Am crescut în Dagenham şi am părăsit şcoala la 15 ani. Dacă făceai parte din clasa muncitoare, trebuia să stai în banca ta și să nu speri la mai mult. Eu eram convisă că vreau să fiu artistă, aşa că nu m-am lăsat intimidată. [Gee a fost membră a grupului Crass, asociat cu unele din cele mai cunoscute lucrări de artă punk rock din Essex].

O variantă de succes pentru confruntarea sexismului era atunci atacarea reclamelor. Femeile făceau graffiti ca să schimbe mesajele sociale. O făceam pe față şi te punea pe gânduri. Erau „reclame" excelente, mai ales pentru copiii care veneau de la şcoală. Alături de Common Women's Peace Camp, din Greenham, eram un exemplu pentru modul în care femeile pot lucra împreună întru schimbare. Majoritatea femeilor sunt acum conştiente de drepturile lor, dar lucrurile nu s-au schimbat în profunzime. Ţâţele şi cururile s-au reîntors în forţă.

Rose Burge, 80: „M-am măritat la 22 de ani. Nu-l cunoşteam suficient de bine, nu era bun de nimic."

M-am născut la ţară, în Wiltshire. Am fost şase copii, iar tata a murit când eram mici. Nu aveam alocaţii pe vremea aia, dar ne-am descurcat. Mama îşi rupea spatele, făcea tot timpul curat. Am lăsat şcoala la 15 ani ca să ambalez ouă într-o fabrică. Mi-am dorit întotdeauna să fiu asistentă, dar n-a fost să fie. Am sfârşit muncind ca îngrijitor de bătrâni la domiciliu, ceea ce m-a mulţumit într-un fel. M-am măritat la 22 de ani. El trăia mult mai departe, în Yorkshire, şi nu-l cunoşteam suficient de bine. Nu era bun de nimic. Am făcut un copil împreună, dar n-am putut trăi așa. Nu voiam să am şase copii şi pic de ajutor. M-am întors la mama, am căutat de lucru şi am găsit pe cineva care să aibă grijă de copil pe timpul zilei. Au fost vremuri grele.

O căsătorie destrămată nu mai înseamnă mare lucru acum. Dar atunci nu puteai risca să rămâi singură cu un copil. Era înfricoşător şi ruşinos pentru părinţi. Nu exista contracepţie, iar fetele nu ieşeau în club decât cu soţii sau iubiţii. Diferenţa e uriaşă între atunci şi acum. Acum suntem libere. După divorţ, am fost la biserică şi m-am simţit bizar, ca şi cum aş fi păcătuit. Din fericire, l-am cunoscut pe al doilea soţ, care a adoptat copilul. Am dus o viaţă minunată împreună. Înveţi din suişuri şi coborâşuri, viaţa nu e întotdeauna roz.

Interviuri de Hannah Ewens, Amelia Dimoldenberg, Angus Harrison, Olivia Marks, Helen Nianias şi Tshepo Mokoena.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre femei:
O femeie din Argentina a rămas însărcinată în comă, după ce-a fost violată
De ce nu există destui bărbați pentru fiecare femeie
Cum luptă o femeie cu cei care au pus pe internet o partidă de sex în trei cu ea