Românul se pricepe la fotbal, e născut poet şi se trage tot timpul din Traian şi Decebal.
Eu aş mai adăuga, fiind în branşă, că românul se pricepe deopotrivă la arhitectură şi urbanism.
Când este întrebat, are opiniuni ferme despre felul în care arată oraşul lui, amintiri despre cât de frumos era acesta în vremea tinereţii lui şi imagini de nezdruncinat despre cum ar trebui să arate acesta peste ani.
Se extaziază copios şi intelectual în faţa unei dărăpănături cu pridvor (tradiţia noastră strămoşească, nu?), la fel cum e topit după „saivanul” cu două etaje şi zece camere, vosit în albastru şi oranj, al vecinului (suntem şi noi moderni, nu?).
Îi plac construcţiile rubensiene, neapărat cu arcade (chiar vopsite cu pensula pe tencuială) şi lucarne multe (iar tradiţia!). Îi plac garajele la subsol (în care îşi depozitează borcanele cu gogoşari, butoiul cu varză şi cufărul cu cărţi moştenite) şi mansardele (în care nu urcă decât de câteva ori pe an, să şteargă praful sau să verifice câte ţigle s-au spart peste iarnă). Îi plac şemineele cu lemne din ipsos scăldate în lumina roş-portocalie a becurilor.
Înjură strămoşeşte că nu are unde să parcheze când iese la cumpărături cu familia şi, enervat, lasă maşina cloşcă pe trotuar, de obicei lângă parcarea alăturată (liberă, dar cu plată).
Este nemulţumit că maşina Salvării nu are loc să ajungă până la mama-soacră dar nici el, nici vecinii nu ar ceda o jumătate de metru din propriul teren pentru ca strada în cauză să fie adusă la dimensiuni normale.
Şi aşa mi-am adus aminte iar de domnişoara Maricica, cea care prăjea cartofi şi făcea politică, concomitent şi în acelaşi timp…
cristian dinulescu 